CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Pițigoiul de stuf

Pițigoiul de stuf – Panurus biarmicus

Clasificare

Regnul: Animalia
Clasa: Aves
Ordin: Passeriformes
Familie: Panuridae
Gen: Panurus
Specie: Panurus biarmicus

Caractere de identificare

Adultul este de talie mică, lungimea corpului fiind de 14-15 cm. Zborul sete caracteristic, cu bătăi de aripi neregulate. Ciocul este conic, având vârful ascuțit. Coloritul este galben-lutos, capul albăstrui cu o mustață neagră, care lipsește la femele.

Distribuție

Pițigoiul de stuf are un areal de cuibărit mare, incluzând majoritatea țărilor din Europa și Asia. Populația din Europa este cuprinsă între 232.000 și 437.000 de perechi cuibăritoare. Este o specie sedentară, care se poate deplasa pe distanțe scurte, din cauza frigului din cursul iernii. Apare uneori în nordul Africii și în Peninsula Arabă. Peninsula Iberică constituie o zonă de iernare preferată. În România, pițigoiul de stuf se întâlnește în Delta Dunării și în zonele umede cu stufărișuri din restul țării. În România, populația cuibăritoare de pițigoi de stuf este între 19.605 și 40.465 de perechi.

Mediul de viață și biologia speciei

Pițigoiul de stuf cuibărește în zonele umede cu stufărișuri compacte, caracteristice lacurilor și mlaștinilor cu apă dulce sau salmastră. În mare măsură, teritoriile de cuibărit se suprapun cu teritoriile folosite în timpul toamnei și al iernii. În afara sezonului de cuibărit formează stoluri mari de până la 200 de exemplare. Longevitatea maximă este de șapte ani. Vara se hrănește cu diferite nevertebrate în timpul verii, în special cu insecte. Toamna târziu și iarna consumă semințe, iar primăvara consumă petale sau muguri.

 

Pițigoiu de stuf este o specie diurnă. Este monogam. Perechile cuibăresc în colonii restrânse. Cântecul îi servește, se pare, la atragerea partenerului și la menținerea perechii. Cuibul este alcătuit din diferite materiale vegetale și este amplasat pe tulpini de stuf, la o înălțime cuprinsă între 30 și 125 cm deasupra apei. La construirea cuibului participă ambii parteneri. Femela depune la mijlocul lunii aprilie o pontă formată din 4-8 ouă. Incubația este de 10-14 zile și este asigurată de ambii parteneri. După eclozare, puii sunt îngrijiți 12-13 zile de către ambii părinți, până încep să zboare. Într-un sezon de reproducere, o pereche poate depune 2-4 ponte într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare

Populațiile de pițigoi de stuf pot fi amenințate de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Ca măsuri de conservare necesare se impun: respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea sau refacerea vegetația la un nivel ecologic optim pentru specie, interzicerea arderii vegetației ripariene, inclusiv interzicerea arderii stufărișului, conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, măsuri pentru evitărea eutrofizării și sedimentării zonelor umede. Între terenurile cultivate și zonele umede se recomandă menținerea unor fâșii necultivate de cel puțin 1,5 m, pe care să fie strict interzisă folosirea chimicalelor.

 

Pe terenurile din vecinătate să se folosească doar produse agrochimice selective și cu toxicitate redusă și să nu se folosească semințelor tratate, iar agricultura organică să fie încurajată. Managementul nivelui de apă din ecosisteme acvatice trebuie aplicat în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei. Sunt importante inventarierea zonelor de reproducere, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare, promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 502.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 346.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 214.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Grangur

Grangur – Oriolus oriolus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Oriolidae
  • Gen: Oriolus
  • Specie: Oriolus oriolus

Caractere de identificare

Masculul este galben, cu aripile și coada negre. Femela are colorit verzui cu aripile și coada
mai întunecate.

Distribuție

Grangurul este un vizitator de vară larg răspândit în Europa. Lipsește doar din zona nordică a continentului. Specia mai cuibărește din Vestul Asiei până în Mongolia și China, India și nord-vestul Africii. Exceptând partea centrală a Indiei, unde poate fi sedentară, specia migrează în centrul și sudul Africii, iar populațiile din zona Indiei se deplasează pentru a ierna în sudul peninsulei. Populația europeană este cuprinsă între 4.370.000 și 8.020.000 de perechi cuibăritoare, reprezentând mai mult de jumătate din populația globală a speciei. În perioada 1982-2013 populația de grangur din Europa a fost stabilă. Populația de grangur din România este cuprinsă între 400.000 și 800.000 de perechi cuibăritoare, având o tendință descrescătoare.

Modul de viață și biologia speciei


În Europa, grangurul cuibărește într-o varietate de habitate, dar preferă pădurile ripariene, pădurile deschise de foioase sau chiar grădinile mai mari. În partea estică a Europei poate trăi și în păduri mai compacte, în păduri mixte sau în păduri de conifere. Evită zonele fără copaci, dar poate zbura în astfel de zone pentru a se hrăni. În cartierele de iernare poate fi întâlnit în habitate precum păduri semiaride sau umede, păduri înalte, mozaicuri formate din păduri și savană sau doar savană.
Este o pasăre timidă, care stă mereu ascunsă în frunziș. Migrația este realizată pe timp de noapte. Longevitatea maximă atinsă este de 14 ani și opt luni. Este o specie preponderent insectivoră, dar se hrănește și cu cireșe sau alte fructe. Prada este căutată în special în vârful copacilor, dar și în frunziș sau este culeasă chiar de pe sol. Se poate adăpa din zbor, precum rândunicile. Se întorc în cartierele de iernare în mai-iunie.


Cuibul este construit de către femelă și este asemănător unui hamac. Cuibul este în formă de cupă și este construit din materiale precum papus de trestie, iarbă, mușchi, bucăți de pânză, hârtie, scoarță de copac, licheni etc. Pe interior este căptușit cu pene sau fire de lână și păr de cal, atunci când acestea sunt disponibile. Femela depune o pontă formată din 2-5 ouă albe cu stropi brun-ruginii. Incubația durează 16-18 zile. Puii zboară de la cuib după ce părinții îi hrănesc intensiv timp de 17-18 zile. Incubația ouălor este asigurată în special de către femelă, aceasta fiind uneori înlocuită de mascul. După ce părăsesc cuibul, ei mai stau încă 10-14 zile împreună cu adulții. O pereche depune o singură pontă într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare


Amenințările identificate sunt fragmentarea și pierderea habitatului, precum și poluarea. Ca măsuri de conservare se recomandă: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură, prevenirea incendiilor în tufărișuri și liziere de păduri. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 540.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 244.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Cormoran mic

Cormoran mic – Microcarbo pygmaeus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Suliformes
  • Familie: Phalacrocoracidae
  • Gen: Microcarbo
  • Specie: Microcarbo pygmaeus

Caractere de identificare

Penajul este negru, cu nuanțe arămii pe aripi, iar capul este negru-cafeniu.

Distribuție

Cuibărește în regiunea sudică a Europei și sud-vestul Asiei. Se întâlnește pe toată coasta Mării Mediterane și a Marii Negre, precum și pe coastele Mării Caspice. În România, specia este parțial migratoare. Iarna staționează cu precădere pe apele stătătoare, interioare, neînghețate sau chiar pe cursurile râurilor mari. Vara, cormoranul mic putând fi observat pe suprafața apei în marea majoritate a habitatelor acvatice. Populația cuibăritoare din Europa este estimată la 37.600-50.400 de perechi.

 

Țările europene și asiatice cu cele mai mari efective de cormoran mic sunt Azerbaidjan, Grecia, România, Bulgaria și Turcia. Populația cuibăritoare din România a fost evaluată la 9.400-10.500 de perechi, întâlnite preponderent pe apele interioare și în Delta Dunării. În timpul pasajelor se pot observa între 5.000 și 20.000 de exemplare și iernează între 954 și 20.089 de exemplare pe teritoriul țării noastre. Găsim cormorani mici și în Parcul Natural Văcărești; ei se hrănesc și înnoptează în parc, însă nu cuibăresc.

Mediul de viață și biologia speciei


Cormoranul mic este o specie de climat cald, care apare în habitate cu apă dulce, situate în general de-a lungul Dunării, în zonele inundabile sau ferme piscicole. Adâncimea apei nu trebuie să depășească 1,5-2m, pentru a putea pescui ușor. Iarna, cormoranul mic este observat în lagune costiere și delte, de-a lungul râurilor care au păduri de luncă, ferme piscicole. Înoată scufundat mult în apă și stă pe diferite suporturi pentru a se usca. Zboară cu bătăi dese din aripi, intercalate cu scurte planări. Zboară mai rar în formație liniară. Este un foarte bun înotător și scufundător, plutind cu corpul la suprafață, iar în cazul în care se simte în pericol, intră în imersie, lăsând afară numai capul și gâtul.


Maturitatea sexuală este atinsă în al treilea an de viață. Se hrănește ziua, în principal cu pește (biban, babușcă, crap, zvârlugă și știucă) și ocazional cu mamifere mici, crustacee, lipitori și insecte mari. Greutatea peștelui ingerat variază de la 7 la 71 de grame. Este monogam. Perechile se formează pe toată durata unei perioade de cuibărit și chiar și pe perioade mai lungi, dacă partenerii revin în același teritoriu. Împerecherea are loc în cartierele de iernare.


Cuibăresc în colonii mixte, de obicei cu cormoranul mare sau specii de stârci sau egrete, inclusiv lopătari și țigănuși. Foarte rar este observat cuibărind solitar. Cuiburile sunt instalate în arborete dense sau arbuști, pe crengi aflate la înălțimi medii de 2-2,5 m de la sol, sau în stufăriș des. De obicei, cuiburile vechi sunt reparate refolosite de la un an la altul. Dacă se întâmplă să își găsească cuiburile distruse, vor construi un nou cuib pe locul celui vechi. Ponta este formată din 3-7 ouă, care sunt depuse în lunile mai-iunie. Incubația este realizată de ambii parteneri, pe o durată de 23-30 de zile. Puii sunt hrăniți la început cu pește digerat, apoi cu pește regurgitat, de 3-5 ori pe zi. Ei se cațără pe crengile arborelui la vârsta de 35 de zile, pot înota și sări în apă la 42 de zile de la eclozare. După circa 44 de zile de la eclozare pot zbura, iar la 56 de zile părăsesc definitiv cuibul.

Amenințări și măsuri de conservare


Factorii care amenință populațiile de cormorani mici sunt pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, braconajul. Mortalitatea poate fi cauzată si de uneltele de pescuit. În vederea conservării, se recomandă respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea vegetației palustre la un nivel optim pentru specie, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede. Managementul nivelului de apă din ecosistemele acvatice trebuie să se facă în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei. Reducerea utilizării plaselor pescărești poate preveni prinderea accidentală a păsărilor. În zonele de importanță ridicată pentru specie trebuie regularizată activitatea turistică, mai ales în perioada de reproducere și creștere a puilor, iar în unele cazuri chiar interzise aceste activități.

 

Pentru creșterea vizibilității liniilor de tensiune se pot monta anumite dispozitive. Pentru a minimaliza riscul de coliziune se recomandă să se facă o planificare a instalării turbinelor eoliene Trebuie respectată legislația vânătorii, prin cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului. Este esențial să se acorde importanță cercetărilor pentru evaluarea impactului păsărilor acvatice asupra resurselor exploatate comercial și stabilirii măsurilor de armonizare a obiectivelor de conservare a speciei cu activitățile sectoarelor afectate, inventarierii zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante și studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 94.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 57.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Pescărușul râzător

Pescărușul râzător – Larus ridibundus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Charadriiformes
  • Familie: Laridae
  • Genul: Larus
  • Specie: Larus ridibundus

Caractere de identificare

Lungimea medie a corpului 38 cm, este argintiu pe spate, cu capul și vârful aripilor cafeniu-închis, iar în restul corpului alb. Iarna, capul este complet alb, cu câte o pată neagră în regiunea urechii.

Distribuție

Populația cuibăritoare din Europa este foarte mare, fiind cuprinsă între 1.340.000 și 1.990.000 de perechi. În România, populația cuibăritoare este cuprinsă între 4.000 și 10.000 de perechi și are o tendință crescătoare, iar efectivele care trec în timpul pasajelor sunt formate din 100.000-300.000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei


Specia cuibărește în principal în interiorul continentului. Preferă zonele umede superficiale, inundate temporar, cu vegetație înaltă. Alcătuiește colonii pe malul lacurilor, lagunelor, râurilor lent curgătoare, în delte, mlaștini cu movile, dar pot cuibări în zonele ridicate ale mlaștinilor sărate, pe dune și insule în apropierea coastelor. Mai folosește și habitate artificiale, precum bălți, canalizări, balastiere, canale și zone inundate. Poate cuibări și în mlaștinile desecate, pe dune de nisip, în zone litorale și pe insule stâncoase. În timpul iernii apare mai ales în habitate din zona coastei, având o preferință față de estuare cu maluri nisipoase sau nămoloase și în general evită zonele de coastă stâncoase sau expuse. În această perioadă poate să apară în interiorul continentului vizitând terenuri arabile, pășuni umede, parcuri, stații de epurare, rezervoare de apă și înnoptează pe malurile nisipoase și cu pietriș ale lacurilor. În sălbăticie , durata medie de viață este de 11 ani.


Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. Se hrănește în diferite habitate, în principal cu hrană de origine animală. Urmărește tractoarele care seamănă, vizitează depozitele de deșeuri și locurile de deversare a reziduurilor menajere pe malul râurilor. Prinde animale vii, dar nu refuză nici hoiturile. Cuibărește în lunile aprilie și mai în colonii cu densitate mare, alcătuite din mai multe mii de perechi, adeseori cu alte specii de pescăruș și chire. În aceste colonii fiecare pereche își apără teritoriul. În ritualul nupțial, masculul hrănește femela. Comportamentul indivizilor în colonie este influențat de ritualuri complexe, însoțite de strigăte puternice.


Construiește un cuib foarte simplu, amplasat pe sol sau între plante. Ponta de 2-3 ouă este clocită de ambii părinți, timp de 23-26 de zile. Puii nu părăsesc imediat cuibul, dar la vârsta de 10 zile deja se îndepărtează de acesta. Ambii părinți se implică în hrănirea și apărarea puilor. Ei părăsesc definitiv cuibul după 33-37 de zile, când deja știu să zboare. O prereche de pescăruș râzător produce un singur rând de pui pe an.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, inclusiv a celor care se referă la construcții, managementul nivelului de apă din ecosisteme acvatice, în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei, managementul deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, evaluarea nivelului de poluare a zonei umede și executarea programelor destinate îmbunătățirii calității apei.

 

Activitățile antropice din apropierea coloniilor pot fi limitate prin crearea unei zone de tampon de cel puțin 50 m, unde activitatea piscicultorilor trebuie interzisă în perioada de cuibărit. Este important să se încurajeze folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și să se evite folosirea semințelor tratate pe terenurile din vecinătate. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 250.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 84.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Privighetoarea roșcată

Privighetoarea roșcată – Luscinia megarynchos

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Muscicapidae
  • Gen: Luscinia
  • Specie: Luscinia megarynchos

Caractere de identificare

Corpul este lung de 16 cm, cafeniu, iar coada este ruginie. Are un cântec foarte plăcut.

Distribuția

Este o specie cu o vastă arie de răspândire în palaercticul de vest. Se găsește în Europa și nordul Africii, în sudul Rusiei, în este până în Crimeea și peninsula Krasnodar, Turcia și Levant, Iran, Turkmenia și Mongolia. Este o specie migratoare, majoritatea populațiilor europene iernând în partea de est a Africii centrale. Populația europeană este cuprinsă între 10.700.000 și 20.300.000 de perechi cuibăritoare, ceea ce reprezintă jumătate din populația mondială a speciei. În România, privighetoarea roșcată este mai frecventă în zona colinară a Moldovei, Depresiunea Transilvaniei și în luncile de-a lungul sectorului inferior al Dunării. Populația cuibăritoare din România este estimată la 714.687-1.010.434 de perechi, fiind importantă la nivel european.

Mediul de viață și biologia speciei


Trăiește în păduri cu strat bogat de subarboret, în parcuri, lunci și tufărișuri, adesea în apropierea zonelor umede, dar și în zone mai aride cu tufișuri dese. Foarte frecvent poate fi întâlnită în habitate antropizate, precum livezi, grădini și parcuri din localități. Longevitatea maximă este de opt ani și patru luni. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an.


Hrana este compusă din insecte adulte și larve, păianjeni, melci, alte nevertebrate de talie mică. Fructe și uneori semințe. Se hrănește atât de pe sol, cât și din stratul de frunziș. Este o specie monogamă, sezonul de cuibărit începând de la mijlocul lunii mai. Cântecul nupțial este efectuat în special de către mascul, pe toată durata zilei, seara și uneori toată noaptea. Cântecul este caracteristic, foarte frumos și cu numeroase intonații, variind în funcție de găsirea unei femele și stabilirea unei perechi. Sezonul de împerechere este extrem de epuizant pentru masculi, care consumă o mare cantitate de energie, cântând și alungând alți pretendenți din propriul teritoriu.


Cuibul este instalat pe sol sau în vegetația joasă, în desiș, la maximum 30 cm de la sol, foarte bine camuflat. Este construit de către femelă din diverse materiale vegetale, precum frunze uscate și fire de iarbă. Ponta este formată din 4-6 ouă, clocite de femelă timp de 13-14 zile. Ouăle sunt de culoare albastru-deschis sau albastru-verzui, pătate foarte fin cu maro-roșcat. Puii rămân în cuib 11-12 zile, până ating vârsta de zbor, în tot acest timp fiind hrăniți de către ambii părinți.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia poate fi amenințată de modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, alterarea și pierderea habitatelor în urma activităților agricole sau a schimbării folosinței terenurilor, contaminarea prin produse agricole. Sunt recomandate numeroase și variate măsuri de conservare, precum potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele de reproducere, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea și accentuarea coridoarele între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere. Trebuie evitată împădurirea zonelor de tufăriș și trebuie evitate și penalizate incendiile din tufărișuri. Se recomandă inventarierea zonelor de reproducere, atât a celor actuale, cât și a celor potențiale.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 402.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 198.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Stârcul pitic

Stârcul pitic – Ixobrychus minutus

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Pelecaniformes
  • Familie: Ardeidae
  • Gen: Ixobrychus
  • Specie: Ixobrychus minutus

Caractere de identificare

Este stârcul cel mai mic, mai mic decât o găinușă de baltă, adultul având lungimea de 33-38 cm. Masculii au coloritul gălbui cu mijlocul spatelui și aripile negricioase. Femelele și
puii au penajul cafeniu-roșcat.

Distribuție


Specia are o răspândire palearctică, având o distribuție mare ca areal. Este o specie migratoare, care iernează preponderent în centrul și sudul Africii. Populația europeană a speciei este relativ mică, fiind cuprinsă între 63.000 și 11.000 de perechi. În România, stârcul pitic se întâlnește în Delta Dunării, dar și în acele zone umede din interiorul țării, care îndeplinesc condițiile de habitat. În România populația cuibăritoare este între 27.079 și 49.335 perechi.

Mediul de viață și biologia speciei


Stârcul pitic poate fi observat în habitate specifice zonelor umede, cu stufăriș și luciu de apă, în zone cu vegetație acvatică densă. Îl mai găsim pe margini de lacuri, heleștee, marginile ale cursurilor de apă unde predomină vegetația lemnoasă. Oaspete de vară la noi în țară, este destul de greu de observat, fiind ascuns în stufărișuri. Trăiește singur sau în perechi, uneori în grupuri mici în timpul migrației. Se hrănește cu pești, amfibieni și diferite nevertebrate, precum insecte, păianjeni, moluște, crustacee. Uneori prinde chiar și reptile și păsări mici. Activează preponderent la crepuscul. Specia este monogamă.


Cuibul poate fi amplasat solitar sau în colonii mici, situate la o distanță minimă de 5 m unul față de celălalt. Sosește în locurile de cuibărit la începutul lunii aprilie. Masculul alege pentru cuib un teren cu paie, stuf și frunze, în desișul stufului, pentru a proteja puii de prădători. Cuibul este alcătuit din trestie, papură și alte resturi vegetale și are forma unei farfurii nu foarte adânci. La construirea cuibului participă ambii părinți.


Femela depune în a doua parte a lunii mai 5-7 ouă albicioase, cu tente albăstrui-verzui. Dacă sunt condiții favorabile, femela mai depune și o a doua pontă, în iunie. Incubația este asigurată de ambii părinți. După 16-19 zile puii eclozează. Rămân în cuib o perioadă de 7-9 zile, timp în care părinții îi hrănesc cu larve de insecte, insecte, mormoloci, uneori le mai duc și câte o lipitoare. După ce au părăsit cuibului, puii rămân în jurul cuibului și încă mai cer hrană de la părinți. După o lună de la eclozare, încep să zboare, devenind capabili să se hrănească singuri.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, braconajul. Ca atare, se impun măsuri de conservare, precum: respectarea restricțiilor în zonele ripariene, managementul deșeurilor în zonelor umede, conservarea stufărișurilor și păpurișurilor întinse ca habitat caracteristic, interzicerea incendierii stufului, protejarea locurilor de cuibărire și de hrănire, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, Încurajarea măsurilor de evitare a secării și a schimbării artificiale bruște a regimului de ape din zonele umede.


Se încurajează folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă pe terenurile din vecinătate. Pentru evitarea braconajului, se recomandă controlul și respectarea legislației vânătorii, cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu. Este important să fie inventariate zonele de reproducere actuale și potențiale, zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici, sunt de foarte mare importanță.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 114.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 80.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 67.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Vânturelul roșu

Vânturelul roșu – Falco tinnunculus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Falconiformes
  • Familie: Falconidae
  • Gen: Falco
  • Specie: Falco tinnunculus

Caractere de recunoaștere

Corpul este ruginiu, lung de aproximativ 35 cm, cu pete negricioase pe spate și piept. Masculii au capul și coada albăstrui, iar de la colțul gurii pornește o mustață negricioasă.

Distribuție


Vânturelul roșu are o arie de dostribuție foarte vastă, întâlnindu-se în aproape toată Europa, asia și Africa, din Marea Britanie până în China, iar în sud până în Africa de sud. Marea majoritate a populației europene este sedentară, însă popilațiile nordice și vestice sunt migratoare, iernând în sudul Europei și în Africa Subsahariană. Populația europeană reprezintă 19% din populația mondială, fiind reprezentată de 409.000-603.000 de perechi cuibăritoare. În Europa se estimează un declin de până la 25% în decursul a trei generații. În România, vânturelul roșu are o largă răspândire în toată țara, iar populațiile pot fi sedentare sau parțial migratoare, în funcție de condițiile din an. Populația din România de vânturel roșu este estimată la 20.000-50.000 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

Vânturelul roșu ocupă aproape toate habitatele de la nivelul mării până la altitudinea de 3.000-3.500 m (în Caucaz), incluzând parcuri, livezi, mici petice de pădure, zone agricole și suburbane, zone stâncoase, localități, văile râurilor. În România, alături de șorecarul comun, este cea mai frecvent întâlnită pasăre răpitoare diurnă, cuibărind în aproape toate tipurile de habitate, cu excepția pădurilor închise și a regiunilor total lipsite de copaci. Marea majoritate a exemplarelor din România pleacă spre sud la sosirea iernii. Rămân să ierneze pe teritoriul țării puține exemplare, predominant masculii.


Se hrănește în principal cu insecte, dar și cu o mare varietate de rozătoare, păsărele sau reptile de talie mică, pe care le capturează după ce le urmărește de la înălțime, zburând de pe loc sau de pe un punct de observație fix. Este capabil să vadă radiațiile ultraviolete reflectate de picăturile de urină care marchează traseele șoarecilor, pe care-i vânează cu mare eficiență. Este o specie monogamă.


Cuibărește cel mai adesea singular, dar în condiții favorabile și colonial. Au fost înregistrate și cazuri de bigamie, probabil ca o consecință a cuibăritului colonial. Cuibul este instalat în scorburi de copaci, crăpături sau în găuri din ziduri, cornișe, în cuiburi vechi de cioară, corb, coțofană. Cuibul este construit de regulă din ramuri și alte părți vegetale tari și poate fi folosit mai mulți ani la rând. Perioada de cuibărit este cuprinsă din aprilie-mai până în august în emisfera nordică. Ponta este formată de regulă din 4-5 ouă, uneori 6, pe care le clocește mai ales femela, dar și cu participarea masculului. Timpul de incubare este de 21-25 de zile. Puii părăsesc cuibul după 28-32 de zile, însă rămân cu părinții încă 30 de zile, uneori chiar până în lunile de toamnă.

Amenințări și măsuri de conservare


Printre amenințări pot fi identificate: pierderea și alterarea habitatului. perturbarea cauzată de silvicultură. alterarea resurselor trofice, poluarea și utilizarea ilegală a otrăvurilor, braconajul în vecinătatea locurilor de cuibărit. Ca măsuri de conservare, se impun interzicerea oricărui tip de activitate care cauzează alterarea habitatelor de reproducere, hrănire și odihnă a speciei, inclusiv noile proiecte urbane în habitatele importante pentru specie. Nu trebuie să se construiască noi parcuri eoliene în apropierea zonelor de reproducere și hrănire. Este importantă evitarea erbicidelor puternice, care reduc diversitatea speciilor-hrană, ducând la bioacumularea acestor tratamente, care cauzează în mod secundar otrăvirea păsărilor.


Trebuie menținut și dezvoltat un peisaj de tip mozaic, menținute și coridoarele între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori. Se recomandă menținerea miriștilor și interzicerea arderii acestora. Garantarea securității păsărilor este asigurată și prin managementul cablurilor de telecomunicație. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei.

 

Sunt utile și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei, obținerea informațiilor despre folosirea de otrăvuri și efectele acestora asupra speciei, Folosirea a momelilor otrăvite trebuie interzisă, la fel și devastarea ilegală a cuiburilor. Împotriva braconajului este de bază cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu. Se recomandă și instalarea cuiburilor artificiale în habitate adecvate speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 172.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 139.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Măcăleandrul

Măcăleandrul – Erithacus rubecula

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Muscicapidae
  • Gen: Erithacus
  • Specie: Erithacus rubecula

Caractere de recunoaștere

Lungimea corpului este de 14 cm. Cunoscut și sub numele de gușă roșie, măcăleandrul se remarcă prin pata ruginie de pe bărbie și piept, în restul corpului penajul fiind cafeniu la ambele sexe.

Distribuția


Este o specie cu o mare arie de răspândire, care se întinde din Europa până în Siberia, nordul Africii și Turcia. Păsările din nordul și estul continentului migrează iarna spre sud-vest. Arealul de iernare se întinde din marea Britanie până în Spania și Maroc, precum și în sud-estul Europei. Populația cuibăritoare din Europa este cuprinsă între 58.700.000 și 90.500.000 de perechi, ceea ce reprezintă 90% din populația globală, fiind în creștere. În România, măcăleandrul este frecvent în toată țara, din câmpie până în zonele montane. Populația cuibăritoare a speciei în România este de 2.586.175 și 3.164.275 de perechi.

Mediul de viață și biologia speciei


Măcăleandrul preferă zonele cu alternanță de desișuri cu terenuri deschise. În nordul Europei preferă molidișurile și pădurile de amestec. Măcăleandrul este o pasăre retrasă, fără a fi însă sperioasă. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Se hrănește cu diverse nevertebrate, cu semințe și diferite fructe cărnoase. Specie diurnă, însă se activează și dacă există surse de lumină artificială, sau atunci dacă lumina lunii este foarte puternică. Păsările care migrează se întorc în februarie pentru reproducere.


Cuibărește în habitate umbroase, pe care le găsește în păduri, tufărișuri și parcuri. Este o pasăre comună în grădini, parcuri și păduri dese sau cu subarboret. Este o specie teritorială și monogamă. În timpul ritualului nupțial, masculul hrănește femela. Instalează cuibul în scorburi, rădăcina copacilor, fisuri din pereți. Cuibul poate fi și suspendat, de regulă până la 1,40 m deasupra solului. Cuibul este construit de către femelă din diferite resturi vegetale și este căptușit cu păr de animale și rădăcini subțiri.


Depune de regulă două, mai rar trei ponte pe an, care sunt formate din 5-7 ouă. Clocitul este asigurat numai de către femelă, pe durata a 13-14 zile. Puii părăsesc cuibul după 12-15 zile de la eclozare. La creșterea puilor participă ambii părinți.

Amenințări și măsuri de conservare


Modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, dar și poluarea sunt factori care pot amenința populațiile de măcăleandru. Pentru conservare sunt necesare potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de arbori și a arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea unor coridoare între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, evitarea împăduririi zonelor de stufăriș, conservarea zonelor împădurite cu scopul de a restitui habitatele aflate în stare degradată, prevenirea sau penalizarea incendiilor ilegale în tufărișuri. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 396.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 199.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Rața roșie

Rața roșie – Aythya nyroca

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Anseriformmes
  • Familie: Anatidae
  • Gen: Aythya
  • Specie: Aythya nyroca

Caractere de identificare

Este o rață scufundătoare de talie medie spre mică. Fruntea înaltă, ciocul ascuțit. Cioc și gât lung. La adult subcodalele și partea anterioară a abdomenului sunt albe. Masculul cuibăritor are penajul castaniu intens, cu o tentă purpurie, cu excepția subcodalelor și petei albe de pe abdomen, iar ochii sunt albi. Femela are penajul maro-închis, cu nuanță roșcată pe creștet, iar subcodalele sunt albe. Masculul în eclipsă seamănă mai mult cu femela, însă se deosebește de ea prin ochii albi și nuanța mai roșiatică a penajului. Juvenilii seamănă cu femela adultă, având corpul de culoare maroniu șters, iar subcodalele și pata de pe abdomen de un alb mai șters.

Distribuție


Cuibărește în centrul și sudul Europei și sud-vestul Asiei. În sezonul rece poate fi întâlnită în sudul Europei, Asia Mică, nordul-vestul și vestul Africii, Orientul Apropiat și Asia de Sud-Est. În România, este o specie cuibăritoare în Dobrogea (cu efective mari în Delta Dunării, Muntenia, Oltenia, Moldova, Banat și mai rar în Transilvania. Efective mai mari se înregistrează în pasaj. În ultimii ani, efective de ordinul zecilor de exemplare sunt observate iarna cu regularitate. Populația din țară este de 2.628-10.464 de perechi cuibăritoare. Populația care iernează este de 24-74 de exemplare. În timpul pasajelor pot fi observate între 10.000 și 30.000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei


În sezonul de cuibărit este întâlnită în zona lacurilor de câmpie, cu vegetație submersă abundentă, mărginite de brâuri dense de vegetație palustră emergentă constând în stufăriș, papură și sălcii. Poate cuibări și în heleșteie piscicole sau în ape salmastre. În afara sezonului de cuibărit poate fi întâlnită pe o gamă mai mare de zone umede. Preferă ape cu adâncime mică, între 30-100 cm. Trăiește ascunsă pe ochiuri de apă rămase libere în stufărișurile dese.


Hrana este de natură vegetală, în special semințe și părțile vegetative ale plantelor acvatice, însă poate consuma și moluște, crustacee, insecte sau chiar pești de talie mică. Procură hrana fie prin scufundări, fie de la suprafața apei, înotând cu ciocul sau cu capul la nivelul apei. Este o specie migratoare. Este mai puțin gregară, mai rară și mai retrasă, comparativ cu rața cu cap castaniu. Perechile se formează în cartierele de iernare. Cuibărește foarte aproape de apă, pe maluri sau pe insulițe în vegetația densă palustră.


Cuibul este construit în principal din fragmente de stuf. Perioada de cuibărit ține de la mijlocul lunii aprilie până la jumătatea lunii iunie. Ponta constând din 8-10 ouă, este incubată timp de 25 – 27 de zile. Puii sunt nidifugi.

Amenințări și măsuri de conservare necesare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, braconajul, mortalitatea cauzată de uneltele de pescuit, perturbarea antropogenă.


Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim, managementul deșeurilor și al apelor uzate în zona habitatelor importante pentru specie, folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede, încurajarea producției organice, managementul nivelului de apă din rezervoare, în acord cu necesitățile ecologice ale speciei, crearea insulelor pentru reducerea riscului ridicat de prădare și creșterea succesului de reproducere în zonele umede artificiale sau seminaturale, respectarea legislației vânătorii, controlul braconajului, reducerea folosirii plaselor pentru pescuit previne prinderea accidentală a păsărilor, inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei, promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 144.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 102.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 135.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Chirighița cu obraz alb

Chirighița cu obraz alb – Chlidonias hybrida

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Charadriiformes
  • Familie: Laridae
  • Genul: Chlidonias
  • Specie: Chlidonias hybrida

Caractere de identificare

Lungimea corpului este de aproximativ 25 cm, penajul cenușiu, creștetul negricios, obrazul alb.

Distribuția

Chirighița cu obraz alb este prezentă în partea sudică și estică a continentului european. Iernează în Africa și în peninsula Arabiei. Populația europeană este relativ mică și este între 66.300 și 108.000 de perechi cuibăritoare. În România, populația cuibăritoare este de 10.000 și 20.000 de perechi, iar în timpul pasajelor se pot observa între 30.000 și 100.000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei


Este caracteristică zonelor umede de apă dulce, bogate în vegetație. Se hrănește cu pești mici, insecte adulte și larvele acestora, crustacee, melci și broaște de talie mică. Prinde prada prin alunecări bruște de la circa 5 m înălțime. Planează pe loc, fluturându-și aripile în urmărirea prăzii. Se hrănește la o distanță de până la 1-2 km de colonia de reproducere. Durata medie de viață este de nouă ani, însă poate ajunge până la 19 ani. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Sosește din cartierele de iernare în a doua parte a lunii aprilie și începutul lunii mai. Este o specie monogamă și teritorială. Formează colonii monospecifice de până la 100 de perechi, în care cuiburile sunt amplasate la o distanță de 1-5 m unul de celălalt. Habitatele preferate de specie pentru cuibărit sunt mlaștinile cu ochiuri izolate de apă și vegetație păscută de vite și cai.

 

Cuibul este alcătuit din resturi vegetale și este așezat pe vegetație plutitoare, în zone în care apa are o adâncime mică, de sub 1 m. Femela depune în mod obișnuit 2-3 ouă în a doua parte a lunii mai și a doua parte a lunii iunie, cu o dimensiune medie de 37,7 și 28,6 mm. Incubația durează în jur de 18-20 de zile și este asigurată de ambii parteneri. Puii părăsesc cuibul la câteva zile după eclozare și sunt îngrijiți de către adulți. Devin zburători la 21-25 de zile de la ieșirea din ou. În prima iarnă ei au un penaj intermediar între cel juvenil și cel de adult.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim, managementul deșeurilor și al apelor uzate în habitatele importante pentru specie, menținerea de fâșii necultivate de minimum 1,5 între terenurile cultivate și zonele umede, unde folosirea chimicalelor este interzisă. Se încurajează folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede. Se încurajează producția organică.

 

Este indicat un management al nivelului de apă din rezervoare în acord cu necesitățile ecologice ale speciei și crearea insulelor artificiale care să ducă la creșterea succesului de reproducere în zonele umede. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 280.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 86.