CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Egreta mare

Egreta mare – Ardea alba

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Pelecaniformes
  • Familie: Ardeidae
  • Gen: Ardea
  • Specie: Ardea alba

Caractere de identificare

Egreta mare este un stârc de dimensiuni foarte mari, cu penajul alb uniform. Lungimea corpului poate ajunge la 100 cm, iar anvergura la 170 cm. Diferă de egreta mică nu numai prin talia mai mare, dar și prin atitudinea din timpul zborului, aripile inserate către anterior având bătăi mai lente, însă mai impunătoare, iar picioarele mai lungi sunt proiectate foarte mult în urma cozii. Ciocul este gălbui, la fel tibia și o parte din tarsus. Degetele sunt de culoare închisă. În trecut, egreta albă era vânată pentru penele ornamentale.

Distribuția

Specia prezintă un areal de distribuție extins pe toate continentele, exceptând zonele reci. În emisfera nordică, distribuția se extinde până spre limita nordică a zonei temperate. În Europa arealul este restrâns și fragmentat. Iernează în zona mediteraneană și în Africa. Populația europeană este relativ mică, de 20 700- 34 900 de perechi.
În România este o specie cuibăritoare. Populația din România, din care mare parte se află în Delta Dunării, a fost estimată la 400-1 000 de perechi cuibăritoare. Iernează pe teritoriul țării noastre între 123 și 2 150 de exemplare, iar în timpul pasajelor se pot vedea între 5 000 și 10 000 de exemplare. În restul țării, egreta mare este prezentă mai ales în sudul Moldovei, sudul și vestul țării (Banat și Crișana), dar și în zonele umede cu stufărișuri și de-a lungul râurilor mari.

Mediul de viață și biologia speciei

Egreta mare preferă bălțile și zonele umede pe suprafețe întinse, cu stufărișuri, pajiști inundate, canale, heleșteie. Se hrănește în ape puțin adânci, în zone inundate cu vegetație bogată, mlaștini, pe malurile apelor, ale canalelor. Dieta constă în general din pești și insecte acvatice, însă poate fi văzută frecvent și pe terenuri uscate, unde vânează mamifere mici, pui de pasăre, șopârle sau insecte terestre. Longevitatea maximă cunoscută este de 13 ani și 9 luni. Este o specie parțial migratoare. Juvenilii părăsind zonele de cuibărit încă din iulie. Migrează în lunile de toamnă spre sudul Europei, însă în iernile blânde unele exemplare pot fi observate și la noi, în special pe bălțile din sudul și sud-estul țării. Revine în zonele de cuibărit începând cu sfârșitul lunii februarie.
Cuibărește preponderent în stufărișuri inundate, la înălțime mică, însă uneori și pe sălcii joase sau alți copaci, în colonii puțin numeroase cu cuiburi dispersate, uneori alăturate altor colonii de stârci. La construirea cuibului, alcătuit din crengi și stuf, participă cei doi părinți. Femela depune 3-5 ouă în perioada cuprinsă între a doua jumătate a lunii aprilie și începutul lunii iunie. Incubația durează 25-27 de zile și este asigurată de ambii părinți. Puii rămân în cuib în jur de 30 de zile, dar continuă să fie hrăniți de părinți până la 42 de zile, când devin complet independenți de aceștia.

Amenințări și măsuri de conservare

Egreta albă este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea
defectuoasă a apelor, braconaj.
În scopul conservării populațiilor de egretă albă, se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene, managementul deșeurilor în zonele umede, protejarea locurilor de cuibărire și de hrănire, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, menținerea și conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă, protecția coloniilor, interzicerea incendierii stufului. Este bine ca lucrările silvice de orice natură să se efectueze în afara perioadei de reproducere a speciei. Pe terenurile din vecinătate să se folosească doar produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă. Măsurile de evitare a secării și a schimbării artificiale bruște a regimului de ape din zonele umede sunt de maximă importanță.
Sunt necesare cercetări pentru evaluarea impactului speciei asupra resurselor exploatate comercial (gâște, crustacee, moluște) și să se armonizeze obiectivelor de conservare cu activitățile sectoarelor afectate.
Legislația vânătorii se impune a fie respectată, iar în acest sens este de dorit o bună cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu.
Sunt de folos și este bine să fie promovate studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. p.104-105;
    • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Herons, storks and ibises p. 30, Chancellor Press, London
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.82;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 67;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Egretă mare (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Egreta mică

Egreta mică – Egretta garzetta

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Pelecaniformes
  • Familie: Ardeidae
  • Gen: Egretta
  • Specie: Egretta garzetta

Caractere de identificare

Egreta mică este un stârc de dimensiuni medii, zvelt și elegant, cu penajul este de un alb imaculat. Comparativ cu femela, masculul este puțin mai mare. Picioarele sunt negre, dar cu degetele galbene. Picioarele sunt mai scurte raportat la lungimea corpului, comparativ cu egreta albă, iar proiecția lor în zbor este moderată, iar aripile par inserate central. În perioada reproducerii își dezvoltă două pene elegante pe ceafă, mult căutate în trecut ca podoabe vestimentare. Ciocul este negru, Lorumul este gri-albăstrui în cea mai mare parte a anului, iar în perioada de curtare capătă o nuanță roșiatică. În afara coloniilor este de obicei tăcută și doar atunci când își ia zborul emite un sunet răgușit, asemănător cu cel al ciorii de semănătură. Păsările din colonii emit sunete răgușite și puternice, ca o gargară.

Distribuția

Arealul de răspândire al speciei este pe întreg continentul european, cu excepția Peninsulei Scandinave. Iernează pe continentul african.
Populația europeană a speciei este relativ mică, fiind cuprinsă între 66 700 și 84 800 de perechi. Deși perioada 1970-1990, populația a înregistrat o tendință crescătoare, în prezent se află într-un ușor declin.
În România, populația de egretă albă este de circa 4 000-8 000 de perechi. Efective mai mari sunt prezente în Italia, Franța, Spania, Azerbaidjan și Rusia. În timpul pasajelor pot fi observate pe teritoriul României între 20 000 și 50 000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei

Pentru cuibărit preferă zonele mlăștinoase, delte și bălți, cu pâlcuri de arbori. Este specia cea mai tăcută dintre egrete. Cuibărește în colonii mixte, alături de alte specii de stârci și cormorani. Longevitatea maximă cunoscută este de 22 de ani.
Vânează stând la pândă sau deplasându-se cu atenție în ape mici. Se hrănește cu pești de până la 10 cm lungime, amfibieni și alte mici animale acvatice (în special insecte și moluște). În timpul cuibăritului, părinții se deplasează zilnic pe distanțe între 7 și 13 km de colonie pentru a se hrăni.
Oaspete de vară la noi în țară, sosește la începutul lunii aprilie din cartierele de iernare. Își amplasează cuibul, construit din crengi și stuf, pe sălcii și uneori în stuf sau lăstărișuri dese din apropierea bălților. La construirea cuibului participă cei doi părinți. În colonii, cuiburile sunt plasate la o distanță de până la 4 m unul de altul. Între a doua jumătate a lunii mai și prima jumătate a lunii iunie, femela depune 3-4 ouă de culoare verzuie. Incubația este de 21-25 de zile și este asigurată de ambii părinți. Puii rămân în cuib în jur de 30 de zile. Ei părăsesc cuibul înainte de a putea zbura, cățărându-se cu multă abilitate printre crengi. Ei continuă să fie hrăniți de părinți până la vârsta de 40 de zile, când devin independenți.

Amenințări și măsuri de conservare

Egreta albă este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea
defectuoasă a apelor, braconaj.
În scopul conservării populațiilor de egretă albă, se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene, managementul deșeurilor în zonele umede, protejarea locurilor de cuibărire și de hrănire, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, menținerea și conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă, protecția coloniilor, interzicerea incendierii stufului. Este bine ca lucrările silvice de orice natură să se efectueze în afara perioadei de reproducere a speciei. Pe terenurile din vecinătate să se folosească doar produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă. Măsurile de evitare a secării și a schimbării artificiale bruște a regimului de ape din zonele umede sunt de maximă importanță.
Sunt necesare cercetări pentru evaluarea impactului speciei asupra resurselor exploatate comercial (gâște, crustacee, moluște) și să se armonizeze obiectivelor de conservare cu activitățile sectoarelor afectate.
Legislația vânătorii se impune a fie respectată, iar în acest sens este de dorit o bună cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu.
Sunt de folos și este bine să fie promovate studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor de migrațiune, hrănire și aglomerare.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 102-103;
  • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Herons, storks and ibises p. 30, Chancellor Press, London
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.82;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 660;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Egretă mică (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Rața lingurar

Rața lingurar – Spatula clypeata

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Anseriformes
  • Familie: Anatidae
  • Gen: Spatula
  • Specie: Spatula clypeata

Caractere de identificare

Rața lingurar este o specie de rațe de talie medie, lungimea corpului la adult fiind de 44-52 cm,
iar anvergura de 73-83 cm. Greutatea medie este de 410-1100 g. Dimorfismul sexual este pronunțat.
Masculul este viu colorat, având capul verde pârând negru văzut la distanță, pieptul și
conturul lateral alb, partea centrală a flancurilor castanie, spatele și fundul negru, oglinda de culoare albastru-deschis.
Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în perioada clocirii, iar oglinda este verde. Juvenilii sunt asemănători femelei adulte, însă au creștetul și partea dorsală a gâtului mai închise la culoare, iar abdomenul de o nuanță mai deschisă. Un element de identificare important la rața lingurar, la ambele sexe, este ciocul mare, lung, mult lățit la vârf, ca o lingură, de unde și numele raței.

Distribuția

Rața lingurar este o specie predominant migratoare. Arealul cuprinde aproape toată emisfera nordică, începând din zonele subarctice și zona tropicală: Europa, Asia, America de Nord, nordul și centrul Africii, nordul Americii de Sud. Majoritatea populației europene iernează în sudul Europei, în Asia Mică și în nordul Africii. În Europa populația cuibăritoare este de 170 000 – 233 000 de perechi.
În România poate fi întâlnită tot anul în majoritatea zonelor acvatice de mică altitudine. În timpul iernii sunt înregistrate efectivele cele mai mici. Zonele principale de iernare sunt situate la sud de România. Efectivele cele mai numeroase sunt înregistrate în perioadele de migrație. Cuibărește relativ localizat, în special în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Moldova și în Banat. Nu cuibărește în Delta Dunării.
Populația cuibăritoare din România este estimată între 15 și 150 de perechi. Un număr mult mai mare de exemplare este înregistrat în timpul pasajelor (50 000 -100 000) și iernează pe teritoriul țării între 10 și 2 301 indivizi.

Mediul de viață și biologia speciei

Habitatul preferat de rața lingurar este cel temperat, cu zone deschise, pajiști și zone de stepă. Poate fi întâlnită în toate habitatele acvatice cu ape de mică adâncime, dar permanente, productive, cu vegetație acvatică bogată, mărginite de stuf sau papură. Mult mai rar poate fi găsită specia în apele mărginite de păduri și pâlcuri de copaci sau în apele sărate.
În România, în pasaj și iarna, efectivele cele mai mari se înregistrează pe lacurile slab salmastre. Poate fi întâlnită de asemenea în heleșteie, orezării, dar și în lacuri artificiale.
Este o specie în general migratoare. Mai rar se întâlnesc populații sedentare sau care migrează pe distanțe scurte. Migrează mai devreme decât celelalte specii de rațe, plecând spre cartierele de iernat în lunile septembrie-octombrie. Se întoarce în locurile de cuibărit până în prima parte a lunii mai.
Activează de regulă ziua. Regim de hrană este omnivor, constând din insecte acvatice, crustacee mici, moluște, semințe și diferite resturi de plante. Procură hrana de la suprafața apei, cu ajutorul ciocului, specializat în filtrarea apei. Uneori înoată în cercuri pentru a crea un mic vârtej care aduce hrana la suprafață. În afara perioadei de cuibărit, rațele lingurar se adună în stoluri de până la câteva sute de indivizi.
În perioada de cuibărit manifestă un comportament teritorial pronunțat.
Cuibărește începând din aprilie sau mai, având un ritual de curtare mai discret decât al celorlalte specii de rațe. În vederea reproducerii alege zonele umede cu adâncime mică, precum lacurile eutrofe bogate în vegetație submersă, înconjurate de porțiuni mari de stufărișuri sau păpurișuri întinse. Cuibul este amplasat în apropierea apei, în pășuni umede cu iarbă înaltă, mai rar în păpuriș. Depune 9-11 ouă de culoare alb-gălbuie sau verzuie. Incubația este între 21 și 25 de zile. Femela clocește ouăle și îngrijește puii. Masculul este cel care de regulă apără teritoriul în perioada cuibăritului. La câteva ore de la ecloziune, puii părăsesc cuibul și încep să înoate după mamă în apă.

Amenințări și măsuri de conservare

Rața lingurar este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea
defectuoasă a apelor, uneori și de practicarea vânătorii, deși nu este o specie de interes major din acest punct de vedere.
Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim, managementul deșeurilor și al apelor uzate în zona habitatelor importante pentru specie, folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede, managementul nivelului de apă din rezervoare, în acord cu necesitățile speciei, construirea unor insule pentru reducerea riscului de prădare și pentru a ajuta la reproducerea speciei în zonele umede artificiale sau seminaturale, interzicerea vânătorii și controlul braconajului, limitarea folosirii plaselor pentru pescuit pentru a preveni prinderea accidentală a păsărilor, inventarierea zonelor de reproducere, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru specie, promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 40-41;
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.26;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 76;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Raţă lingurar (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Cormoran mare

Cormoran mare – Phalacrocorax carbo

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Suliformes
  • Familie: Phalacrocoracidae
  • Gen: Phalacrocorax
  • Specie: Phalacrocorax carbo

Caractere de identificare

Este o pasăre acvatică de talie mare, lungimea corpului fiind de 77-94 cm și anvergura de 121-149 cm. Cântărește 1810-2810 g. Cormoranul mare poate fi văzut deseori pe pietre sau diferite alte suporturi, cu aripile întinse, ca și cormoranul mic, pentru a le usca la soare, neavând glandă uropigiană. Gâtul este lung și gros. Comparativ cu cormoranul mic, are un profil al capului mai alungit, de formă triunghiulară, cu ciocul puternic. Nu prezintă dimorfism sexual. Când înoată, corpul este scufundat în mare parte, la suprafața apei se vede gâtul și ciocul ridicat. Adultul are penajul negru, cu irizații albastre și verzi. Aripile au o tentă de bronz, cu solzi negri. Pielea de la baza mandibulei inferioare este galbenă, înconjurată de alb. În perioada de reproducere se observă o pată albă pe coapsă, care însă dispare până în luna iulie. În colonie emite sunete înalte, guturale.

Distribuția

Cu excepția Americii de Sud și Antarcticii, cormoranul mare cuibărește pe toate continentele. Europa reprezintă mai puțin de jumătate din suprafața globală de cuibărit a speciei. Se întâlnește pe toată coasta Oceanului Atlantic, pe coastele Mării Mediterane și pe cele ale Marii Negre. Populația cuibăritoare din Europa de 401 000-512 000 de perechi cuibăritoare, cu tendință de creștere. În zonele nordice este migrator, iar în restul arealului de distribuție este sedentar.
În România, cormoranul mare este o specie parțial migratoare. Iarna staționează cu precădere pe apele stătătoare, interioare, neînghețate sau chiar pe cursurile râurilor mari. Numărul exemplarelor care iernează pe teritoriul țării noastre este în medie de 2 815 și 14 153.
Vara, cormoranul mare poate fi întâlnit în majoritatea habitatelor acvatice, atât costiere, cât și zonele umede interioare. Populația cuibăritoare din România este de 12 000-20 000 de perechi, întâlnite mai ales pe apele interioare și în Delta Dunării.

Mediul de viață și biologia speciei

În mediul marin, cormoranul mare este întâlnit în zonele de coastă protejate, precum estuare, lacuri salmastre, lagune, păduri inundabile, delte și golfuri.
Habitatele cu apă dulce sunt reprezentate de lacuri, râuri, zone inundabile, mlaștini cu ochiuri
de apă, iazuri piscicole etc.
Cormoranul mare este un foarte bun înotător și scufundător. Plutește cu corpul scos la suprafață, iar în cazul în care se simte în pericol, intră în imersie, lăsând afară numai capul și gâtul. În libertate poate trăi maximum 23 de ani. Ajunge la maturitatea sexuală la vârsta de trei ani.
Hrana este constă din pești de până la 30-40 cm lungime. Dintre speciile de apă dulce, consumă în special caras, crap, știucă, plătică sau biban. Speciile marine consumate mai frecvent sunt zglăvoaca, chefalul, barbunul, șprotul și hamsia. Pentru a se hrăni, se scufundă cu ajutorul picioarelor sau aripilor. Se poate scufunda până la 8 m adâncime și poate sta sub apă până la 2 minute. În funcție de dimensiunile ei, prada poate fi consumată fie în timpul scufundării, fie la suprafața apei.
Împerecherea este monogamă. Perechile se formează de regulă pe un sezon de reproducere. Uneori o pereche poate rezista mai mult, în special dacă folosește același teritoriu și are posibilitatea de a reveni la vechiul cuib. Cuibul poate fi instalat pe arborii de pe ostroave, din păduri inundabile, pe sol sau chiar în stufăriș.
Cuibărește de obicei în colonii mixte de până la 400 de cuiburi, împreună cu alte specii de păsări, precum cormorani mici și diferite specii de stârci.
Jocurile nupțiale se desfășoară pe cuib, chiar și în situațiile în care cuibul nu a fost finalizat. Cuibul este confecționat felurite materiale organice, precum rămurele, plante și ierburi uscate, cimentate cu excrementele păsărilor. Pe același arbore pot exista până la 15 cuiburi. În lunile mai-iunie, cormoranul mare depune 4-7 ouă. Incubația este de 23-30 de zile. Ambii parteneri clocesc și apără cuibul. Puii sunt hrăniți de 3-5 ori pe zi, la început cu pește digerat, apoi cu pește regurgitat. La vârsta de 35 de zile, puii încep să se cațăre pe crengi la vârsta de 35 de zile, la 42 de zile pot deja înota și sări în apă, iar la 44 de zile de la ecloziune sunt capabili să zboare. La 56 de zile de la ecloziune, puii părăsesc definitiv cuibul.

Amenințări și măsuri de conservare

Cormoranul mare poate fi amenințat de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, vânătoarea și braconajul. Mortalitatea poate fi cauzată și de uneltele de pescuit.
Pentru conservarea populațiilor de cormoran mare se recomandă respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea vegetației palustre la un nivel optim pentru specie, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede. Managementul nivelului de apă din ecosistemele acvatice trebuie să se facă în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei. Se recomandă să se limiteze utilizarea plaselor pescărești pentru preveni prinderea accidentală a păsărilor. În zonele de importanță ridicată pentru specie trebuie regularizată activitatea turistică, mai ales în perioada de reproducere și creștere a puilor, iar în unele cazuri chiar interzise aceste activități. Pentru creșterea vizibilității liniilor de tensiune se pot monta anumite dispozitive. Pentru a minimaliza riscul de coliziune se recomandă să se facă o planificare a instalării turbinelor eoliene
Trebuie respectată legislația vânătorii, prin cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului.
Este esențial să se acorde importanță cercetărilor pentru evaluarea impactului păsărilor acvatice asupra resurselor exploatate comercial și stabilirii măsurilor de armonizare a obiectivelor de conservare a speciei cu activitățile sectoarelor afectate. Trebuie inventariate atât zonele de reproducere, cât și zonele de migrație, hrănire și aglomerare. Este bine să fie încurajate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele care vizează parametrii demografici.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 92;
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.78;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 57;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Cormoran mare (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Rața mare

Rața mare- Anas platyrhynchos

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Anseriformes
  • Familie: Anatidae
  • Gen: Anas
  • Specie: Anas platyrhynchos

Caractere de identificare

Este una dintre cele mai frecvente și mai cunoscute specii de rațe, considerată strămoșul raței domestice. 50-60 cm.
Coada este scurtă, aripile late, picioare portocalii, oglinda albastru închis, mărginită de alb. Corpul fiind mare și îndesat, lung de 50-60 cm, pare greoaie în zbor.
Dimorfismul sexual este prezent. Masculul are capul verde metalizat, colier alb, ciocul galben-șters, piept maro-purpuriu, posteriorul negru cu penele centrale codale încovoiate, restul corpului gri deschis. Femela este de culoare cafenie, fiind astfel foarte bine camuflată în perioada clocitului.

Distribuția

Rața mare prezintă un areal foarte întins. O găsim în aproape toată emisfera nordică, din zonele subarctice până în zonele tropicale, în Europa, Asia, partea de est a Africii, America de Nord și Centrală. În Europa, populația cuibăritoare este de aproximativ 2 850 000 – 4 610 000 de perechi.
În România poate fi întâlnită în majoritatea zonelor acvatice care corespund cu tipul de habitat preferat, cu precădere cele de joasă și medie altitudine. Populația de rață mare din România este de 76 662-146 831 de perechi cuibăritoare. În timpul iernii, pot fi observate între 54 397 și 228 791 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei

Este o specie întâlnită într-o multitudine de habitate, de la cele din zonele de tundră până la cele subtropicale, cu ape încet curgătoare sau stătătoare, relativ adăpostite, estuare și delte, lagune, coaste maritime unde apa este de mică adâncime, lacuri, râuri, iazuri și bălți, în special în apele de mică adâncime, cu vegetație submersă sau flotantă. Evită în general apele adânci sau cele expuse.
Specie predominant migratoare, dar unele populații sunt sedentare. Teritoriile de iernat și cuibărit se suprapun pentru multe populații.
Este o specie omnivoră și oportunistă. Hrana constă din resturi vegetale, frunze, tuberculi, rizomi, rădăcini, semințe, insecte și larvele acestora, melci, crustacee, mormoloci și chiar pești de talie mică. Este o specie foarte activă noaptea. Se adună în grupuri mari în afara perioadei de cuibărit. Migrează în stoluri. În migrația de primăvară stolurile sunt formate predominant din perechi. În luna februarie perechile încep să caute locuri pentru cuibărit.
Perechile cuibăresc separat, însă uneori pot forma și colonii. Cuibăresc pe sol în vegetație deasă, sub bolovani, în scorburi sau la baza tufelor. De asemenea, frecvente sunt cazurile de cuibărit pe plauri sau în stufărișuri. După împerechere, masculul părăsește femela și se alătură altor masculi, așteptând perioada de năpârlire, care începe în luna iunie. Uneori pot rămâne în preajma femelei pentru o a doua împerechere, atunci când primului cuib a fost distrus. Depunerea pontei are loc începând cu luna februarie (în zonele mai calde). Ponta este compusă din 8-14 ouă verzui sau albastru-verzui, care sunt incubate timp de 27-28 de zile. Dacă prima pontă este distrusă, depune o a doua pontă. Perioada de reproducere este foarte solicitantă pentru femelă, deoarece ea investește aproape jumătate din greutatea ei corporală în producerea de ouă. Din acest motiv, este foarte importantă existența zonelor de liniște și de hrănire pentru conservarea acestei specii. Puii sunt nidifugi și urmează femela în apă imediat sau la câteva ore după ecloziune. Ei se pot hrăni singuri, însă depind de îngrijirea parentală până la vârsta de 7-8 săptămâni, când devin capabili să zboare. Alte specii de rațe parazitare la cuibărit, precum rața cu cap castaniu, rața sulițar, rața moțată, , rața roșie sau rața lingurar, pot depune ouă în cuiburile raței mari. În aceste cazuri de parazitism nidicol, femela de rață mare poate cloci întreaga pontă, sau poate elimina ouăle de altă culoare. Deseori se întâmplă ca întregul cuibar să fie părăsit, mai ales dacă parazitarea are loc în perioada depunerii ouălor.

Amenințări și măsuri de conservare

Pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, vânătoarea, sunt câțiva dintre factorii care amenință populațiile de rață mare.
Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim, managementul deșeurilor și al apelor uzate în zona habitatelor importante pentru specie, folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede, managementul nivelului de apă din rezervoare, în acord cu necesitățile speciei, interzicerea vânătorii și braconajului, inventarierea zonelor de reproducere, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru specie, promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 28-29;
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.24;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 74;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Raţă mare (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Rața mică

Rața mică- Anas crecca

Clasificare

  • Clasa: Aves
  • Ordin: Anseriformes
  • Familie: Anatidae
  • Gen: Anas
  • Specie: Anas crecca

Caractere de identificare

Este cea mai mică dintre speciile de rațe, așa cum sugerează și denumirea populară. Corpul este lung de 34-38 cm, iar anvergura este 53-59 cm. Cântărește 200- 450 g. Gâtul este scurt, aripile sunt înguste și ascuțite. Oglinda este de culoare verde-lucioasă la ambele sexe.
Ca la toate rațele, dimorfismul sexual este prezent și în cazul raței mici. Adultul mascul
cuibăritor are capul castaniu cu verde pe lateral, zona verde fiind mărginită de o bandă galbenă îngustă. Subcodal, pe lateral, prezintă o zonă triunghiulară galbenă, mărginită cu negru. Pe lateral are o linie orizontală albă.
Femela este maronie, brăzdată de pete negre.

Distribuția

Rața mică are o răspândire foarte largă, arealul ei cuprinzând toată Europa, America de Nord și Asia. Cuibărește în partea nordică și temperată a arealului. În Europa, populația cuibăritoare de rață mică este estimată la 557 000 -915 000 de perechi.
În România, rața mică poate fi întâlnită în special în pasaj și în perioada de iarnă, pe lacuri naturale și artificiale, iazuri, estuare, delte, lagune și mlaștini. În perioada de cuibărit sunt populații mici în Transilvania și nordul Moldovei, în zonele acvatice montane, depresionare și de coastă.
Numărul de rațe mici care cuibăresc în România este de 0-3 perechi. Iernează la noi între 1 150 și 19 951 de exemplare, iar în timpul pasajelor pot fi văzute între 200 000 și 300 000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei

În perioada de cuibărit, rațele mici se adună în stoluri. Este o specie predominant migratoare. În partea de sud a arealului se întâlnesc mici populații sedentare. Migrația de toamnă începe din luna iulie și culminează în lunile octombrie-noiembrie. Se întorc în cartierele de iernare în lunile martie- aprilie. În perioada de iarnă poate fi întâlnită și pe ape deschise, lacuri, delte, câmpii inundate.
Este considerată una dintre rațele cu zborul cel mai rapid. Poate atinge peste 120 km/oră în zbor. Se ridică de pe apă foarte ușor în zbor, cu bătăi rapide și dese de aripi.
Este o specie omnivoră. În perioada de cuibărit, hrana este predominant formată din mici nevertebrate, precum moluște, crustacee, insecte adulte și larvele acestora. Uneori consumă și amfibieni sau pești de talie mai mică. Iarna se hrănește și cu semințe de plante acvatice, resturi de plante, ieșind frecvent din apă să pască sau să culeagă semințe de pe terenurile agricole. Este foarte gălăgioasă, mai ales în zbor. În timpul cuibăritului este activă ziua, însă în pasaj și în timpul iernii are o activitate crepusculară sau chiar nocturnă.
Habitatele alese pentru cuibărit sunt apele de mică adâncime, permanente, cu vegetație densă. Perechile se formează încă din perioada de iarnă, sosind împreună în teritoriul de cuibărit începând cu luna aprilie. Cuibul este construit pe sol, în vegetație densă, în vecinătatea apei, ca o mică adâncitură în pământ, căptușită cu iederă și frunze. Femela depune o singură pontă pe an, constând din 8-11 ouă galben-verzui. Masculul participă foarte puțin la creșterea puilor. Clocitul durează 21-23 de zile, puii fiind nidicoli și urmând femela în apă la câteva ore după ecloziune. Ei sunt dependenți de femelă timp de 25-30 de zile, apoi încep să zboare.

Amenințări și măsuri de conservare

Amenințări pentru rața mică pot fi pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea
defectuoasă a apelor, vânătoarea.
Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim, managementul deșeurilor și al apelor uzate în zona habitatelor importante pentru specie, folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă, evitarea folosirii semințelor tratate în vecinătatea zonelor umede, managementul nivelului de apă din rezervoare, în acord cu necesitățile speciei, crearea insulelor pentru reducerea riscului de prădare și pentru a ajuta la reproducerea speciei în zonele umede artificiale sau seminaturale, interzicerea vânătorii și braconajului, limitarea folosirii plaselor pentru pescuit pentru a preveni prinderea accidentală a păsărilor, inventarierea zonelor de reproducere, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru specie, promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  •  Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 30-31;
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.28;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 75;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Raţă mică (sor.ro)
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Boicușul

Boicușul – Remiz pendulinus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasă: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Remizidae
  • Gen: Remiz
  • Specie: Remiz pendulinus

Caractere de identificare

Este una dintre speciile care construiește poate cel mai interesant cuib, dintre toate speciile de păsări din România. Cuibul, de forma unui cimpoi, prezintă la partea superioară un culoar de intrare și este țesut din fire fine de coajă și semințe de arbori cu puf, precum salcia și plopul. Este o pasăre de talie mică (11 cm lungime). Ciocul este conic și ascuțit. Adultul este brun pe spate, cenușiu-gălbui pe cap și coadă, roșcat pe piept și pântece. Masca neagră de pe ochi este prezentă la ambele sexe, la mascul fiind mai lată.

Distribuția

Boicușul, numit și pițigoiul pungar, cuibărește în centrul și sudul Europei și în Asia de vest până în Kazahstan. Lipsește din zona nordică a Eurasiei, Marea Britanie și în mare parte din Franța. Este o specie migratoare, care iernează în zona de sud și centru a arealului său. În zona sudică a ariei de răspândire este o pasăre sedentară. Populația mondială este estimată la peste 1.400.000 de exemplare și este în creștere. În România, populația cuibăritoare este cuprinsă între 14.771 și 37.173 de perechi.

Mediul de viață și biologia speciei

Boicușul este întâlnit în zonele cu stufăriș de pe lângă lacuri, râuri și mlaștini. Populațiile din nord migrează iarna către țările mediteraneene. În august-septembrie începe migrația de toamnă, iar păsările revin la teritoriile de cuibărit în lunile aprilie-mai. Longevitatea maximă este de șapte ani. Ating maturitatea sexuală la un an. Ziua caută hrana în crăpăturile din scoarța arborilor, cu ajutorul ciocului lung. Se hrănește cu insecte și păianjeni, însă uneori consumă și nectarul florilor sau diverse fructe și semințe. Cuibăritul începe la sfârșitul lunii aprilie. Este o specie monogamă. Masculii construiesc în 12- 14 zile un cuib în formă de pară, din fibre de plante, lână și pânză de păianjen, la o înălțime de 3-15 m.

 

Cuibul este suspendat de o creangă de salcie, plop sau arin, deseori deasupra apei. Masculii cântă lângă cuibul început pentru a atrage femela. Femela își alege partenerul în funcție de calitatea cuibului construit. Ea preferă cuiburile mai spațioase. Femela începe să lucreze împreună cu masculul la acest cuib preferat. În cazul în care femela nu acordă atenție cuibului început de mascul, cuibul este abandonat, iar masculul zboară în alt loc pentru a începe o nouă construcție.

 

Femela depune între 5 și 10 ouă mate și albe. După 13-14 zile, puii eclozează. După 18-24 de zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul. Unul dintre părinți, fie masculul, fie femela, abandonează cuibul după ce ouăle au fost depuse, iar celălalt partener rămâne să se ocupe de pui. Ambii parteneri au tendința să devină poligami.

 

Fiecare, atât masculul, cât și femela, poate avea până la 6 parteneri în timpul unui sezon de reproducere. Masculul părăsește cuibul atunci când femela începe depunerea pontei, începând un alt cuib și un alt ciclu de reproducere. Pentru a pleca prima, femela îngroapă în puful din cuib ouăle deja depuse, înșelând astfel masculul, care așteaptă depunerea pontei. Destul de des se întâmplă ca atât cuibul, cât și ponta să fie părăsite de către ambii parteneri. În această situație ambii parteneri, atât femela care produce ouăle, cât și masculul care construiește cuibul, își consumă energia, fără un beneficiu clar pentru specie.

Amenințări și măsuri de conservare

Specia poate fi amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Pentru conservare, este nevoie să fie respectate restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim pentru specie, interzicerea arderii vegetației ripariene, inclusiv a zonelor acoperite de stuf, conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, măsurilor în vederea evitării eutrofizării și sedimentării zonelor umede, iar managementul nivelului de apă din ecosisteme acvatice să țină cont de necesitățile ecologice ale speciei. Se recomandă menținerea de fâșii necultivate de minimum 1,5 m între terenurile cultivate și zonele umede, unde folosirea chimicalelor este strict interzisă și se încurajează folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și evitarea folosirii semințelor tratate pe terenurile din vecinătate. Trebuie încurajată producția organică. Nu în ultimul rând se recomandă inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei, dar și promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 504.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 346.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p.212-21.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Mierla

Mierla – Turdus merula

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Turdidae
  • Gen: Turdus
  • Specie: Turdus merula

Caractere de identificare

Masculul este negru, femela cafeniu-închis. Primăvara și toamna, masculul prezintă ciocul și inelul periorbital galbene.

Distribuția

Are un areal larg de răspândire, care include Europa, Asia și America de nord. A fost introdusă în Australia și noua Zeelandă. Are populații care sunt rezidente, migratoare sau migratoare parțial, acestea din urmă fiind reprezentate de populațiile din nordul Europei, care în timpul toamnelor se deplasează către sud. În România este o specie comună în parcuri, grădini și păduri, indiferent de altitudine. Populația cuibăritoare din România este cuprinsă între 2 623 894 și 3 192 900 de perechi și are o tendință ascendentă.

Mediul de viață și biologia speciei

Mierla este întâlnită atât în parcurile urbane, cât și în pădurile montane. O întâlnim atât în păduri dese, cât și pe pășuni, în diverse culturi, în unele zone umede, precum și în majoritatea zonelor urbane. Tolerează mai bine zonele cu temperaturi scăzute, cu vânt și umiditate decât cele secetoase. Se ferește de zonele care nu oferă un loc de adăpost la o distanță mai mare de 100-200 m. În afara sezonului de reproducere pot fi gregare. Longevitatea maximă în sălbăticie este de 21 de ani și opt luni. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an.

 

Hrana constă din insecte și râme, însă toamna și iarna mănâncă fructe și semințe. Se hrănește pe sol sau în arbori și tufe, caută sub frunze la liziera pădurilor sau chiar într-un strat de zăpadă gros de 5-7 cm. În mod excepțional se hrănește cu pești mici, șopârle și tritoni. În timpul iernilor poate fi întâlnită frecvent la hrănitoare. Este o specie monogamă. Sezonul de cuibărit începe de la mijlocul lunii aprilie. Masculii duc intense lupte teritoriale. Femela depune o pontă formată din 2-6 ouă verzi-albăstrui, cu pete maronii, într-un cuib așezat în tufe, la baza ramurilor, în arbori sau arbuști. Femela construiește cuibul cu materiale aduse de către mascul. Își poate amplasa cuibul și în locuri aflate în apropierea omului, precum ghivecele de flori, căsuțele poștale nedeschise, burlane, pervazul clădirilor, depozitele de lemne de foc, cămări abandonate. Ocazional poate cuibări și pe sol.

 

Cuibul are formă de ceașcă adâncă, fiind construit din crenguțe, paie, având la bază de obicei mușchi, iar pe interior fiind tencuit cu noroi în care sunt prinse fire fine de vegetație. Cuiburile care sunt în localități pot conține ca material de construcție și bucăți de hârtie sau chiar fâșii de pungi de plastic. Ponta este incubată timp de 12-14 zile numai de către femelă și, după 11-14 zile, puii zboară din cuib. În timpul incubației masculul poate înlocui femela la clocit, dar numai pentru perioade scurte de timp. Puii mai sunt hrăniți de către părinți timp de trei săptămâni după părăsirea cuibului, până ajung să fie complet independenți de aceștia. O pereche depune în mod frecvent două ponte într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare

Amenințări sunt modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, alterarea și pierderea habitatelor în urma activităților agricole sau a schimbării folosinței terenurilor, contaminarea prin produse agricole, braconajul Dintre măsurile de conservare, enumerăm: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului, menținerea și creșterea extinderii pădurilor native, urmărindu-se nivelul cel mai ridicat de diversitate structurală și de specii, promovarea tipurilor de management care favorizează eterogenitatea pădurii, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise, agricole.

 

Este importantă menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzâns și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate. Folosirea insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură trebuie să fie mult diminuată, iar. în caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere.

 

Trebuie acordată importanță prevenirii și penalizarea incendiilor ilegale în tufărișuri, controlului și respectării legislației vânătorii prin cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și garda de mediu împotriva braconajului. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 420.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 195.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Silvie cu cap negru

Silvie cu cap negru-Sylvia atricapilla

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Sylviidae
  • Gen: Sylvia
  • Specie: Sylvia atricapilla

Caractere de identificare

Are dimensiune de 15 cm. Este o pasăre cu un cântec melodios. Corpul este cenușiu-brun. Creștetul este negru la mascul,
iar la femelă este cărămiziu.

Distribuție

Silvia cu cap negru este o specie cuibăritoare în aproape toată Europa și în Asia vestică, limita estică a speciei fiind aproape de granița Mongoliei. Este o specie migratoare în zonele reci din centrul și nordul Europei și sedentară în partea vestică și sudică a continentului european. Specia este de asemenea prezentă și totodată sedentară în nordul Africii și în câteva insule apropiate. Exemplarele migratoare migrează în zona Mării Mediterane și în nordul, vestul și estul Africii. În România, populația de silvie cu cap negru este cuprinsă între 2 130 766 și 2 639 637 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

În timpul cuibăritului, silvia cu cap negru poate fi întâlnită în habitate forestiere, fiind caracteristică pădurilor de foioase, însă în această perioadă poate fi găsită și în localități, acolo unde sunt livezi, parcuri sau grădini bogate în copaci și tufișuri. În timpul iernii este o specie des asociată cu locurile bogate în fructe, incluzând livezile de măslini, grădinile sau plantațiile de palmieri. Silvia cu cap negru este o specie omnivoră, dar se hrănește în mare parte cu insecte. În timpul sezonului de reproducere, din dieta sa fac parte muște, omizi, efemeroptere, libelule, fluturi de noapte, gândaci și păianjeni, toate acestea fiind culese în principal de pe frunze și ramuri sau chiar capturate în zbor. Când puii sunt mari, spre toamnă, începe să se hrănească și cu semințe și fructe. Iarna este un vizitator frecvent la hrănitoarele realizate de oameni, observându-se chiar și schimbări în migrația anumitor populații din vestul Europei, determinate de prezența constantă în sezonul rece a acestei surse de hrană.

 

Sezonul de reproducere durează din aprilie până în august, dar variază de-a lungul arealului, în unele zone existând populații în care o pereche scoate constant câte două rânduri de pui într-un an. La începutul sezonului, masculul începe construcția mai multor cuiburi, dintre care femela alege unul în care depune ponta.

 

Cuibul ales este finalizat de ambii parteneri din iarbă, rămurele și rădăcini, având formă de cupă. Pe interior este căptușit cu păr și fire de iarbă. Cuibul este amplasat de obicei într-un tufiș sau arbust, în copaci mici sau în vegetația deasă, preferate fiind tufele de ferigă. Femela depune o pontă formată din 2-7 ouă de culoare gri-maronie cu pete închise, având dimensiunea de 19,7-14,7 mm. Incubația durează între 10 și 16 zile și este asigurată de către ambii parteneri. După ce eclozează, puii sunt hrăniți de cei doi adulți și pot zbura de la cuib după 10-15 zile. Ei nu sunt complet independenți și au nevoie de îngrijire parentală timp de încă 2-3 săptămâni.

Amenințări și măsuri de conservare

Ca amenințări enumerăm modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, managementul defectuos al pădurii, poluarea În vederea conservării, se impun interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru reproducerea, hrănirea sau odihna speciei, potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori. Linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise agricole, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres- Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 460.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 86.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Graur

Graur – Sturnus vulgaris

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Sturnidae
  • Gen: Sturnus
  • Specie: Sturnus vulgaris

Caractere de identificare

Corpul este negru, cu chenare mai deschise la penele spatelui și cu reflexe intense verzi și
violacee pe cap și piept. Imită cântecele altor păsări.

Distribuție

Este o specie larg răspândită în emisfera nordică. Originară din Eurasia, este întâlnită în toată Europa, Africa de Nord (din Maroc până în Egipt), India (în special în nord, dar se extinde în mod constant spre sud), Nepal, Orientul Mijociu, inclusiv Siria, Iran, Irak și nord-vestul Chinei. Păsările din regiunile cu iarnă aspră migrează. Un număr mare de păsări din nordul Europei iernează în Rusia și Ucraina și migrează spre sud-vest și sud-est. În America de Nord, populațiile nordice migrează toamna din Canada spre sud-vestul Statelor Unite. Graurii din sudul și vestul Europei și cei de la sud de paralela 40 sunt predominant sedentari. În România, populația de graur este cuprinsă între 2.749.791 și 3.584.757 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

Graurii preferă zonele antropice urbane sau suburbane, unde structurile artificiale și copacii le oferă locuri de cuibărit. Păsările se hrănesc de obicei în zone ierboase, cum ar fi terenuri agricole, pășuni, terenuri de sport sau aerodromuri, cazuri în care iarba scurtă face posibilă hrănirea. În afara localităților preferă pădurile deschise cu arbori bătrâni și scorburoși. Capacitatea lor de a se adapta la o mare varietate de habitate le-a permis să se disperseze și să se stabilească în diferite locuri din lume, astfel încât specia este prezentă într-o gamă foarte largă de habitate, din zone umede de coastă la păduri alpine, unde ajunge la peste 1 900 m altitudine. Graurul este o pasăre foarte gregară, mai ales toamna și iarna. Stolurile sunt de dimensiuni foarte variabile și zgomotoase, având rol în apărarea împotriva atacurilor prădătorilor. Ele execută mișcări de extindere și contractare, cu schimbarea permanentă a formei, Pentru a se curăța de paraziți, graurii folosesc acidul formic al furnicilor, pe care îl răspândesc pe pene cu ajutorul ciocului.

 

Atinge în libertate longevitatea maximă de 22 de ani și nouă luni. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an. Graurii sunt păsări insectivore și se hrănesc cu muște, fluturi de noapte, libelule, lăcuste, tricoptere, gândaci, albine, viespi, furnici etc., chiar și păianjeni. O altă sursă de hrană este reprezentată de râme, melci și chiar nevertebrate mici, cum ar fi broaște și șopârle. Pot consuma și cereale, semințe, fructe, nectar și deșeuri alimentare. Graurii, dacă au perioade fără acces la hrană sau dacă există o reducere a orelor de lumină disponibile pentru hrănire, compensează acest deficit cu creșterea masei corporale prin depunerea de grăsime, Este o specie monogamă.

 

Cuibărește începând cu luna aprilie în cavități diverse, precum scorburi, fisuri în pietre, iar în localități folosește orice adăpost închis găsește (fluturi în ziduri, sub acoperișuri, în hornuri etc.) Depun două ponte pe an, a câte 3-7 ouă fiecare, de culoare albastru- deschis, cu dimensiunea de 26,5 x34,5 mm. Cei doi parteneri clocesc cu schimbul, perioada de incubare fiind de 12-14 zile. Puii sunt îngrijiți de către ambii părinți timp de 3 săptămâni.

Amenințări și măsuri de conservare

Printre amenințări se enumeră modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, dar și poluarea, contaminarea prin produse agricole, vânătoarea și braconajul. Trebuie adoptate măsuri de conservare, precum: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate, substanțelor cu toxicitate și peristență minimă trebuie aplicate pe terenurile de reproducere numai în afara perioadei de reproducere. Alte măsuri sunt menținerea pădurilor native, menținerea și dezvoltarea unui peisaj de tip mozaic, a coridoarelor între zonele de pajiști spontane, incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate. menținerea a cel puțin 30 copaci/ha pentru cuibărire în scorbura acestora, instalarea cuiburilor artificiale. Se recomandă stoparea vânătorii și controlul braconajului. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres- Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 536.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 242.